Înţeles şi folosire la Wittgenstein

Adrian Niţă

 

 

Schimbarea survenită odată cu Caietul albastru şi Caietul brun constituie pentru Ludwig Wittgenstein un mod reprezentativ pentru felul de a privi şi a practica filosofia din perioada Cambridge.

În Tractatus logico-philosophicus, filosoful austriac consideră, pe baza relaţiei de izomorfism structural dintre fapte şi propoziţii, că sensul este dat de forma logică a propoziţiei. Pe de altă parte, limbajul ca totalitate a propoziţiilor, este o imagine a realităţii: ,,Propoziţia este un model al realităţii, aşa cum ne-o imaginăm”.[1] Propoziţia îşi arată sensul, iar dacă este adevărată ,,propoziţia arată cum stau lucrurile. Şi spune  că lucrurile stau astfel”.[2] În conformitate cu această concepţie, a înţelege o propoziţie înseamnă a şti ceea ce se petrece, a şti care este starea de fapt, indiferent dacă propoziţia este adevărată sau falsă, deorece putem înţelege şi o propoziţie falsă. Problemele apar ca urmare a faptului că noi nu înţelegem logica limbajului pe care îl utilizăm. De aici necesitatea clarificării logice a gândurilor, ce este considerată de către Wittgenstein a fi scopul filosofiei. Filosofia este o activitate, şi anume o activitate explicativă.

În contrast cu această concepţie, Caietul albastru trasmite impresia primei versiuni a unei filosofii radical noi, după cum notează GH von Wright[3]. Înţelesul unui cuvânt sau al unei expresii este dat de folosirea sa: ,,Dar dacă ar trebui să indicăm ceva ce constituie viaţa sensului, ar trebui să spunem că acest ceva este folosirea lui”[4]. Înţelegerea unui cuvânt sau a unei expresii nu are loc prin indicarea unei definiţii, aşa cum ne-am aştepta, şi aşa cum s-a procedat în general în filosofie, cu toate că definiţa (fie ostensivă, fie verbală) are uneori succes. Înţelegerea unei expresii se face prin studierea gramaticii (a ,,morfologiei”) acelei expresii.

În Caietul albastru, şi în scrierile ulterioare, dispare accentul pus pe relaţia dintre cuvânt şi lucru, şi se studiază înţelesul (meaning) cuvântului prin modul în care acesta este folosit în contextele particulare ale limbajului. Se observă că are loc o trecere de la un plan pragmatic la cel semantic sau, din altă perspectivă, de la general la particular. Propoziţia îşi primeşte semnificaţia de la sistemul în care aceasta este prinsă. De aici, necesitatea unei reconsiderări a limbajului, care nu mai apare astfel ca o imagine (Bild) a realităţii, ci este mai degrabă comparat cu o ladă de unelte, ,,ce conţine un ciocan, o daltă, chibrituri, cuie, şuruburi, clei. Toate aceste lucruri nu au fost puse din întâmplare la un loc – chiar dacă există deosebiri importante între diferitele unelte – modurile în care ele sunt folosite prezintă asemănări de familie – deşi nu există două lucruri mai diferite decât cleiul şi dalta”[5].

Reconsiderarea limbajului este sugerată, cu şi mai mare claritate, în prima secţiune din Philosophische Untersuchungen. Mulţi filosofi ai matematicii, de exemplu, îşi pun întrebări cum sunt: ,,Ce entităţi sunt denotate de numerale?”, ,,Ce relaţii între aceste entităţi corespund propoziţiilor numerice?” etc. Wittgenstein cere ca noi să ignorăm orice concepţie a priori şi să privim circumstanţele sub care aserţiunile noastre sunt spuse în mod actual şi ce rol joacă aceste aserţiuni în viaţa noastră. Această concepţie este vizată de filosoful austriac, atunci când scrie: ,,Nu gândi, priveşte!”.

În scrierile târzii, Wittgenstein propune o imagine a limbajului bazată nu pe condiţiile de adevăr, ci pe condiţiile de asertabilitate, sau condiţiile de justificare, aşadar sub ce circumstanţe putem folosi o aserţiune sau alta[6]. Încurcăturile filosofice iau naştere din atitudinea noastră faţă de limbaj. Noi comparăm adesea folosirea cuvintelor cu folosirea care se desfăşoară după reguli stricte. Or, folosirea cuvintelor, arată Wittgenstein, nu se face după reguli stricte. O contribuţie mare în această atitudine (greşită) faţă de limbaj o are convingerea că am învăţat limbajul după reguli stricte, că am învăţat semnificaţia exactă, ,,adevărată” a cuvintelor, şi apoi le folosim în conformitate cu ceea ce am învăţat. Or, dificultăţile din filosofie, încurcăturile filosofice provin tocmai din faptul că nu putem circumscrie exact care sunt graniţele cuvintelor pe care le folosim. Foarte adesea (aproape întotdeauna) în filosofie se scoate câte un cuvânt din contextul său cotidian, în care ,,lucrează” limba, şi este introdus într-un context în care limba ,,sărbătoreşte”. Pentru a dizolva (dar nu şi pentru a rezolva) problema este nevoie de o repoziţionare a expresiilor de la folosirea lor metafizică înapoi la folosirea lor cotidiană.

Filosofia, în noua concepţie, apare ca o activitate descriptivă, ca o activitate de descriere a jocurilor de limbaj în care apar cuvintele ori expresiile lingvistice. Jocul de limbaj este o cale mai simplă de a folosi semnele, este o formă primitivă de limbaj, iar studiul jocurilor de limbaj îneamnă ,,studiul formelor primitive de limbaj sau al limbajelor primitive”[7]. Pe baza acestor forme simple se pot construi apoi forme mai complicate prin adăugarea de forme noi. Aşadar, pentru a studia problema înţelesului unui cuvânt, filosoful trebuie să inventeze jocuri de limbaj. Este ceea ce ne propunem în încercarea de faţă. Şi ce poate fi mai potrivit pentru asta decât sugestia oferită de Wittgenstein însuşi? El menţionează în câteva locuri intenţia de a reveni la studierea unei probleme, pe care apoi nu o mai realizează, după cum arată şi notele editorului englez. Trebuie, desigur, arătat că problemele respective au multe puncte comune cu cele descrise de Wittgenstein în diferite pasaje din lucrare. În funcţie de cadrul discuţiei, vom încerca să descriem câteva jocuri de limbaj pentru a face înţeleasă gramatica cuvântului ,,a crede”. Vom încerca în acelaşi timp să ,,dizolvăm” problema semnalată de Wittgenstein în pasajele respective.

Încercând să studiem gramatica expresiei ,,cred că p este adevărat”, Wittgenstein afirmă: ,,(Vom vorbi cu alt prilej de afirmaţia profesorului Hardy că teorema lui Goldbach este o judecată (proposition) deoarece el poate crede  că ea este adevărată)”[8]. ,,Încurcătura filosofică” vizează relaţia dintre judecată şi credinţă, faptul că pentru ca o propoziţie să fie o judecată este nevoie ca cineva să creadă în ea. Vom lăsa însă problema judecăţii de o parte, deoarece dizolvarea încurcăturii se va face prin studierea jocurilor de limbaj în care apare expresia ,,a crede”. (Despre motivele postulării judecăţilor, avantajele tratării lor ca purtători ai adevărului, obiecţiile aduse acestei opţiuni şi despre depăşirea lor există o abordare interesantă în lucrările lui Quine, Philosophy of Logic şi Word and Object).

Adesea credem că dăm înţeles unui enunţ P atunci când afirmăm: ,,cred P” sau ,,cred că P este adevărat”. Dar ce înseamnă aici ,,cred”? Care este înţelesul acestui cuvânt? Funcţionează el la fel în toate utilizările sale cotidiene? Cel mai adesea el este folosit în felul următor. Dacă privesc pe geam şi văd că a început să plouă, pot afirma: ,,afară plouă”. Dar în cazul în care nu pot privi pe geam şi doar aud vagi picături de ploaie pe acoperiş, afirm ,,cred că plouă”.

Altă situaţie este următoarea. Într-un accident naval au murit toţi cei patru membri ai echipajului şi cei şase pasageri. S-au găsit ulterior corpurile lor, dar numai nouă corpuri neînsufleţite. Cineva (X) afirmă ,,cred că fetiţa mea trăieşte”. La întrebarea ,,ce te face să crezi acest lucru în condiţiile în care furtuna din Pacific a fost de gradul 11, alte vase nu erau în zonă, şi mai ales că fetiţa nu ştia să înnoate?”, persoana X poate răspunde în felul următor: ,,nu pot spune ce mă face să cred, dar aşa simt eu”. Este credinţa din acest caz de acelaşi fel cu cea din cazul precedent? În primul caz, au fost presupuse unele temeiuri, caz în care ,,a crede” a semnificat ,,a bănui”, ,,a presupune”. În cazul al doilea, ,,a crede” nu s-a bazat pe vreun temei, ci, poate, pe un sentiment, pe un simţământ personal ce există între X şi fetiţa dispărută.

Uneori ,,X poate crede că P este adevărat” se foloseşte într-un context de felul următor. X afirmă: ,,Cred că revendicarea studenţilor a fost satisfăcută”. Dar ce îneamnă că ,,revendicarea a fost satisfăcută”? Pentru a fi satisfăcută este necesară mai întâi votarea unei legi în parlament, apoi să fie promulgată legea de către Preşedintele României şi, după ce apare publicată legea în Buletinul Oficial, se poate considera că revendicarea a fost satisfăcută. Câtă vreme nu există informaţii certe despre realizarea acestor paşi din elaborarea unei legi, X doar crede, dar nu este sigur că revendicarea a fost satisfăcută. Deşi, în acest caz se observă cu uşurinţă faptul că el are unele temeiuri pentru credinţa sa.

Am spus mai sus că X ,,nu ştie sigur”. Dar nu pot exista oare nişte cazuri în care ,,a crede” se foloseşte exact în sensul lui ,,a şti”? Să presupunem că cineva întreabă cât este ceasul pe cineva care nu are ceas, dar care răspunde: ,,cred că este ora 14”. A treia persoană, care era de faţă, privind la propriul ceas spune: ,,Da, într-adevăr, este ora 14”. Ce putem spune despre această situaţie, că persoana respectivă credea că este ora 14 sau că ştia că este ora 14? Fără să intrăm în amănuntele epistemologice ale acestei probleme, trebuie să subliniem că în acord cu analiza clasică a cunoşterii, faptul de a şti ceva în mod întâmplător nu este considerat cunoaştere. Persoana care a ,,ghicit” cât este ceasul a enunţat o opinie care, întâmplător, s-a dovedit a fi adevărată. Dar nu era şi întemeiată acea opinie, pentru a putea fi considerată cunoaştere.

Există însă alte folosiri ale cuvântului ,,a crede” ce sunt foarte apropiate de sensul lui ,,a şti”. Să presupunem că cineva afirmă ,,cred în Y”. La întrebarea ,,ce ai în vedere?”, el ne spune: ,,îl cunosc pe Y de când s-a născut, ştiu că este serios, muncitor şi capabil. Am o mare încredere în el. Din cauza asta, ştiu sigur că mâine, la examen, va lua o notă mare”.

O situaţie (deşi, mai specială, şi de un fel diferit, dar care arată tocmai posibilitatea existenţei mai multor genuri de folosiri ale cuvintelor) este următoarea: ,,Cred în Dumnezeu”. Este această credinţă de acelaşi fel cu celelalte? La prima vedere, ar exista mai multe deosebiri, decât asemănări. Deşi, trebuie precizat în mod clar că există asemănări de familie cu celelalte folosiri. Dar aici ,,a crede” este luat în sensul ,,a crede în existenţa”, ,,a crede în atotputernicia”, ,,a crede în providenţa” lui Dumnezeu. Lăsând de o parte consideraţiile teologice, cuvântul ,,a crede” implică existenţa obiectului vizat, presupune propriul ataşament, propria certitudine în existenţa lui Dumnezeu. În raport cu celelalte jocuri de limbaj, aici se pune în evidenţă poate cel mai înalt grad ceea ce avea Wittgenstein în vedere atunci când compara cleiul cu dalta.

Dar, pe de altă parte, funcţionează cuvântul ,,a crede” în acelaşi fel în judecăţile despre fapte şi în judecăţile despre experienţe personale? Să ne gândim la situaţia că folosim acest cuvânt atunci când afirmăm propriile experienţe, atunci când vedem, auzim, simţim etc. Dar, după acest model, pot să cred simţămintele altor persoane? Cum pot şti că ele există, adică sunt reale? Cineva poate să spună: ,,atunci când vezi un om plângând din cauza durerii de dinţi, pot să crezi că el chiar are dureri de dinţi”. Wittgenstein subliniază că în viaţa cotidiană aceste probleme nu intervin, că ele sunt cazuri obişnuite ale limbii cotidiene; aceste cazuri devin problematice numai atunci când sunt privite dintr-un anumit punct de vedere.

Revenind la fraza iniţială: ,,teorema lui Goldbach este o judecată, deoarece el poate crede că ea este adevărată” - să ne întrebăm ce înseamnă aici că cineva ,,poate crede că o judecată este adevărată”? În prima instanţă, se pare că se petrece ceva de felul următor: ,,Pot crede ce spune Copernic, dar nu pot crede ce spune Ptolemeu”, sau: ,,Pot crede ce spune Alice în ţara minunilor, dar nu pot crede ce spune Pinocchio”. În afara asemănărilor de familie evidente, cele două enunţuri au şi diferenţe însemnate. Primul enunţ spune că nu pot crede că Pământul se află în centrul sistemului solar deoarece observaţiile ştiinţifice au arătat că Pământul este de fapt un satelit al Soarelui. Dar ce înseamnă aici ,,nu pot crede că ...”? Dacă persoana ce enunţă fraza ar fi trăit în vremea lui Ptolemeu?[9] În cazul celui de-al doilea enunţ, nu pot crede ce spune Pinocchio pentru că ştiu că este un mincinos, adică face afirmaţii care nu au acoperire în realitate.

Să observăm în încheiere că am ajuns astfel la o altă situaţie, poate chiar într-o măsură mai mare generatoare de încurcături filosofice: cum credem ceea ce nu există? Cu alte cuvinte, considerând că nu faptele reprezintă ceea ce gândim, ci ,,umbra faptelor”, cum poate fi ceva umbra unui fapt care nu există? Deşi nu vom insista asupra acestui aspect, căci o face filosoful austriac[10], vom sublinia doar faptul că încurcăturile din aceste situaţii sunt provocate de confuzia dintre ,,obiect al gândirii” şi ,,fapt”, precum şi diferitele înţelesuri ale cuvântului ,,există”.

 

(Academica, 2008)